logo Acasă
cod client:   intră   Codul îl obții de la logopedul tau.
Codul îl obții de la logopedul tău.
 

Ion Creangă

(Povestiri adaptate pentru demersul logopedic)

Prostia omenească

Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia în aceeași casă cu cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, nu avea pream multă minte; iar nici soacră-sa nici atâta.

Într-o zi, omul nostru pleacă la muncă. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse la cald lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri apoi începu a se plânge cât o ținea gura: "Aoleu! copilaşul meu, copilaşul meu!"

Mama ei, o întrebă cu spaimă:

— Ce ai, draga mamei, ce este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu o să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare de pe sobă?
— Îl văd. Şi?
— Dacă se urcă mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

Şi, cu ochii ațintiți la bolovanul de sare de pe sobă şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă. Pe când se plângeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.

— Ce este ? Ce s-a întâmplat?

Atunci ele, începură a-şi şterge lacrimile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată. Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:

— Mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă duc în lumea toată! Şi de-oi găsi mai proşti decât voi, m-oi mai întoarce acasă, iar de nu, ba.

Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi amărât ca vai de el! Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un coș gol cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordei; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea... Drumeţul nostru, nedumerit, zise:

— Bună ziua, om bun!
— Mulţămesc dumitale, prietene!
— Da' ce faci aici?
— Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ăsta de soare în bordei, ca să am lumină, şi nu reușesc.
— Ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămână?
— Ba am.
— Ia-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înnăuntru.
Îndată făcu aşa, şi lumina soarelui întră în bordei.
— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soarele cu coșul.
"Încă un tont", zise drumeţul în sine şi plecă.

Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la casa unui om (rotar de meserie), îşi făcuse un car, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proțap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi de ce? Uşile erau mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşa, pentru a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să demonteze carul și să-l scoată pe bucăți afară.

— Îți mulțumesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneta! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului...

De aici, drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, c-o furcă în mână, voia să arunce nişte nuci din tindă în pod.

"Din ce în ce dau peste dobitoci", zise drumeţul în sine.

— Da' ce te frămânţi aşa, om bun?
— Ia, vreu să zvârl nişte nuci în pod, şi furca asta nu-i nici de-o treabă...
— Degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastămi cât vrei. Ai un coș?
— Da' cum să n-am?!
— Pune nucile într-însul, ia-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod; furca e pentru paie şi fân, nu pentru nuci.

Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată. Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând şi alt neghiob.

Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit.

— Mă omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?
— Ia, vaca asta nu vrea nici în ruptul capului să vină după mine sus, să mănânce fân...
— Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ia fânul şi-l dă jos la vacă!
— Da' nu s-a irosi?...
— Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină.

Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.

— Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi omor vaca!

Aşa, drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: "Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu furca şi să tragi vaca sus pe şură, la fân, n-am mai gândit!"

Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe care-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.

Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa.
Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată.
Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!