logo Acasă
cod client:   intră   Codul îl obții de la logopedul tau.
Codul îl obții de la logopedul tău.

Logopedia și limba română


Lavinia Neacșu - logoped

Pe tot globul pământesc se comunică, însă fiecare stat îşi are propria limbă, determinată de coordonate geografice şi istorice. Se ştie că există mai multe familii de limbi. La nivelul Europei, cele mai cunoscute sunt limbile germanice (de exemplu, engleza şi germana) şi limbile romanice (având ca sursă limba latină; de exemplu, italiana, spaniola, portugheza, franceza, româna). Prin urmare, limba română este considerată a fi o limbă romanică.

Chiar dacă sunt limbi melodioase şi aparent uşor de asimilat, limbile romanice au o gramatică destul de dificilă, avându-şi originea în gramatica limbii latine. Acest fapt este valabil şi pentru limba noastră.

Dacă ar fi să facem o conexiune între logopedie, pe de o parte, ca ştiinţă care se ocupă cu studierea şi dezvoltarea limbajului, cu prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire şi limbaj şi specificul limbii române, pe de altă parte, am putea observa câteva aspecte deosebit de interesante.

La nivelul corectării diverselor tulburări de vorbire şi limbaj (tulburări de pronunţie – dislalii, rinolalii, dizartrii; tulburări de ritm şi fluenţă – bâlbâială, logonevroză, tahilalie, bradilalie; tulburări de voce – disfonie, afonie, fonastenie; tulburări de scris-citit – dislexie, disgrafie; tulburări de dezvoltare ale limbajului – retard de limbaj, mutism; tulburări polimorfe ale limbajului – afazie, alalie) există metode şi procedee cu caracter general - ce pot fi utile în cadrul mai multor categorii de tulburări, dintre cele enumerate anterior - şi altele cu caracter specific, ce diferă de la un diagnostic la altul. De asemenea, nu toate aceste metode se pretează a fi utilizate în toate limbile, tocmai datorită particularităţilor de limbă.

Specificul limbii nu are aceeaşi importanţă în cazul tuturor dintre aceste tipuri de tulburări de vorbire şi limbaj, însă are o implicare crucială în cazul unora dintre ele. Cum influenţează el terapia logopedică, vom prezenta în cele ce urmează.

Astfel, dacă în tulburările de ritm şi fluenţă (bâlbâială şi logonevroză) metodele pe care le aplicăm în terapie sunt valabile şi în celelalte limbi, cu mici excepţii sau nuanţe, în corectarea tulburărilor de pronunţie este foarte important modul în care se articulează sunetele în limba respectivă. Practic, acesta este punctul din care se porneşte în corectaree : a-l învăţa pe copil/adult cum se impostează corect acel sunet (adică, unde trebuie să fie aşezată limba în timpul emiterii, cum trebuie să stea buzele, dacă dinţii trebuie să fie apropiaţi sau nu, pe unde este expulzat aerul etc.).

Există sunete care, pronunţate într-un anume mod, pot constitui un defect de pronunţie, la nivelul unei limbi, dar sunt corecte din punct de vedere al pronunţiei într-o altă limbă. Un exemplu uşor observabil ar fi pronunţia sunetului „R” în limba română, comparativ cu limba franceză. În limba română, sunetul „R” se emite corect cu limba vibrând de circa 3-5 ori în spatele incisivilor superiori, în timp ce în limba franceză, el se emite fără vibraţie şi cu limba poziţionată spre baza limbii, „din gât”. Dacă pentru francezi, această pronunţie e corectă, datorită specificului limbii franceze, un „R” pronunţat franţuzesc în limba română constituie un defect de pronunţie la noi, iar tulburarea poartă numele de rotacism velar. Un alt exemplu îl constiuie pronunţia sunetului „S”, în limba română, comparativ cu limba spaniolă. În limba română, sunetul „S” se emite corect cu limba relaxată pe planşeul bucal, atingând cu vârful baza incivilor inferiori, dinţii uşor între deschişi (1-2 mm), fără a lăsa limba să iasă printre ei, cu o poziţie „zâmbet” a gurii, aerul fiind expulzat printre dinţi. Comparativ, în unele zone ale Spaniei, sunetul se emite cu limba printre dinţi, adică interdental. Acest tip de pronunţie, întâlnit la noi, este considerat defect de pronunţie şi poartă numele de sigmatism interdental. Exemple interesante am observa şi comparând limba română cu limba engleză. Practic, ceea ce constituie tulburare de pronunţie într-o limbă, este considerat a fi pronunţie corectă în altă limbă, tocmai datorită acestor particularităţi ce apar la nivelul pronunţiei sunetelor, particularităţi ce diferă, aşa cum am văzut anterior, în funcţie de limbă.

Şi la nivelul tulburărilor de scris-citit, specificul limbii îşi are o pondere considerabilă. Datorită lui, proporţia dintre tulburările de scris şi cele ale cititului este diferită, de la o limbă la alta. Astfel, dacă în limba română întâlnim mai multe tulburări ale scrisului, în limba engleză de pildă, domină tulburările cititului. Sigur că cele două activităţi – scrisul şi cititul - se învaţă împreună, între ele existând o relaţie continuă de dependenţă în timpul procesului de învăţare. Indiferent de limbă, însă, atunci când există un deficit la nivelul unuia dintre procese, vor exista dificultăţi şi la nivelul celuilalt, dar la un nivel mai mic de accentuare.

De asemenea, se ţine cont, în mod implicit, de specificul limbii şi în ceea ce priveşte corectarea tulburărilor polimorfe ale limbajului. Spre exemplu, în terapia afazicilor, elementele de limbă trebuie reînvăţate, iar limbajul trebuie reconstruit, pornind de la noţiunile vocabularului de bază şi ajungând la elemente de fineţe gramaticală. Astfel, fonetica, topica, sintaxa, morfologia limbii, sunt elemente ce trebuie luate în considerare în diferitele etape ale terapiei logopedice cu un afazic.

Prin urmare, iată cum elementele de specificitate ale unei limbi influenţează un demers de terapie logopedică. Ceea ce este corect într-o limbă, din punct de vedere al costrucţiei unei fraze, al pronunţiei, al regulilor gramaticale, de scriere sau de citire, poate fi incorect la nivelul alteia. Detaliile lingvistice sunt aspecte ce necesită a fi explorate şi cunoscute de către orice logoped.

Lavinia Neacșu - logoped


 Mai multe despre cum scriem corect românește pe cum-se-scrie.ro